Publicat de: † Parohia Ortodoxă Română Centrul Vechi - Vulcan | August 2, 2010

S A C R U L – dimensiune esenţială a conştiinţei umane – în viziunea lui Mircea Eliade

Această temă se înscrie în seria unor preocupări mai vechi ale mele şi reuneşte câteva din concluziile la care am ajuns în urma studierii operei acestui „monstru sacru” al gândirii omeneşti, cum a fost adesea numit. Ceea ce m-a frapat în mod deosebit la Mircea Eliade şi m-a determinat să mă opresc asupra lui a fost faptul că a scris tocmai despre ceea ce este capital pentru soarta omului, reuşind să ne oprească pentru o clipă din mersul nostru grăbit prin univers, să ne întoarcă spre noi înşine, ca să ne înţelegem mai bine şi, astfel, să ne preţuim mai mult. Ba chiar, cunoscând prea bine natura umană şi ştiind că suntem nişte fiinţe care nu credem fără să cercetăm, a încercat să ne demonstreze, pas cu pas, pornind de la origini, de unde venim şi încotro ne îndreptăm, şi cum putem soluţiona criza existenţială pe care o trăim.

Mircea Eliade însuşi face parte din acei oameni care nu pot să creadă fără să cerceteze sau mai bine zis nu se pot opri din cercetat chiar dacă cred. Imboldul de a şti, de a afla cât mai multe a fost pentru el atât de puternic încât l-a antrenat total şi fără menajamente în vârtejul unui destin de excepţie, creator şi de o încărcătură spirituală deosebită. A cunoscut succesul dar şi insuccesul, norocul şi nenorocul, iubirea dar şi eşecul, în sfârşit toate polarităţile care marchează o fiinţă umană, însă mai presus de toate el a avut şansa nemuririi pe care a ratat-o odată cu plecarea din India. Şi nu pentru că n-ar fi vrut sau n-ar fi putut ci, mai ales, credem noi, (de fapt a afirmat-o el) pentru că, destinul lui a fost să revină printre oameni, căci avea mult prea multe de spus, iar misiunea lui prin oameni abia a început.

Într-adevăr, aşa cum se întreba el însuşi ce ar fi fost viaţa lui fără experienţa Indiei, la fel ne întrebăm noi astăzi, ce ar fi fost cultura noastră, dacă n-ar fi existat Mircea Eliade ? Poate un mare om în ceruri, dar un mare vid în spiritul omenesc.

Originalitatea lui Mircea Eliade nu poate fi pusă la îndoială iar celebritatea lui a depăşit cu mult graniţele ţării, dovedind practic ceea ce a teoretizat atât de bine: faptul că omul e o fiinţă totală, universală, deschisă spre lume, dar orientată în acelaşi timp spre sine. Acesta a fost de fapt crezul vieţii sale. El nu a studiat istoria religiilor decât în măsura în care aceasta priveşte omul şi nu orice din om ci tocmai partea cea mai sensibilă, mai profundă, mai autentică şi mai reală: conştiinţa sa .

Interesul pentru om nu a apărut dintr-o dată în panoplia preocupărilor lui Eliade. Copil fiind, el a fost atras mai întâi de pietre ordinare sau preţioase (o dovedeşte alchimia sa), de figuri geometrice (desenul din covor), de insecte şi animale (întâlnirea cu şopârla) dar pe măsura maturizării sale a constatat că, oricât de fascinante ar fi acestea, le lipseşte ceva esenţial: fie nu au viaţă fie, dacă au viaţă, nu au conştiinţa acestei vieţi. De aici respectul şi interesul deosebit al lui Eliade faţă de om, singura fiinţă care reuneşte pe acelaşi plan, viaţa şi conştiinţa vieţii.

Dar ceea ce defineşte un spirit cu adevărat mare este faptul că el nu se opreşte niciodată asupra unei poziţii sau idei pe care tocmai a cucerit-o sau şi-a însuşit-o ci încearcă s-o depăşească. Este ceea ce face şi Eliade atunci când caută să înţeleagă ce stă la baza conştiinţei umane, ce face ca omul să fie om, căci numai conştiinţa faptului că există nu e mulţumitoare şi revelatoare pentru om. El mai trebuie să ştie cine este sau ce este, de unde vine şi încotro se îndreaptă.

Eliade a fost un spirit iscoditor, niciodată satisfăcut de stadiul cercetărilor sale, el a vrut mereu să pătrundă cât mai adânc în structura intimă a oricărui lucru, şi deci şi a conştiinţei umane. De aceea el nu se mulţumeşte să pună la baza conştiinţei şi a vieţii omului ideea de sacru fără a vedea de unde provine ea. În aceasta constă marele merit al lui Eliade. Rudolf Otto demonstrase strălucitor că sacrul este o categorie a priori a conştiinţei, că omul are presentimentul a ceva nonraţional care îi domină existenţa şi îi inculcă omului sentimentul terifiant de „creatură”, dar el rămâne la stadiul de teoretician, iar conceptul de sacru, la stadiul de concept pur (misterium tremendum et fascinans).

Eliade îl depăşeşte şi, de fapt, îl completează pe Otto atunci când, studiind ontologia arhaică a celor mai vechi comunităţi cunoscute de istorici, afirmă că omul detine azi a priori această categorie a sacrului pentru că, în timpuri imemoriale (illo tempore), el s-a aflat în contact direct cu fiinţe superioare, „supranaturale” care l-au învăţat tot ceea ce i-a fost necesar ca să devină astăzi ceea ce este. Este vorba de acei eroi mitici care, la un moment dat al existenţei lor şi în diverse şi cruciale situaţii de viaţă, au săvârşit fapte exemplare, terifiante si chiar misterioase, marcând desprinderea de natură şi de animalitate şi astfel devenirea, începutul omului ca fiinţă umană, spirituală.

Acele vremuri constituie adevărata realitate căci omul se afla chiar în miezul sacrului, în legătură cu acesta, nu era numai martorul lui tăcut ci chiar îl trăia, îl experimenta, îl fascina, îl conştientiza, şi-l însuşea, se contopea cu el. Erau timpuri fericite căci omul se simţea protejat, învăţat, ajutat. Toate acestea au rămas în conştiinţa omului arhaic, dar şi în a celui modern, în zona inconştientului, sub forma acelor categorii a priori, iar amintirea acelor vremuri omul o resimte ca pe o nostalgie a originilor, a paradisului, a începutului lui ca om.

Tot ceea ce astăzi omul deţine a priori, cândva a trăit şi a experimentat; aceasta este ideea pe care o susţine Eliade atunci când spune că „sacrul este un element în structura conştiinţei, nu un stadiu în istoria ei”; (omul este, mai degrabă un stadiu în istoria conştiinţei). De aceea Eliade nu vorbeşte despre sacru ca despre un concept în sine, un dat pur, cum face Otto, ci despre „experienţa sacrului”, punându-l în legătură cu omul şi descoperind astfel, corelativul lui – profanul.

Eliade pune în evidenţă deci acea parte a sacrului care se manifestă (hierofanie) şi care înregistrează o mişcare dialectică : el se manifestă în ceva ce nu e de aceeaşi natură cu el (profanul) şi căruia vrea să-i împrumute o parte din natura lui, dar în acelaşi timp rămâne ceea ce este – sacru. La rândul lui, profanul, care întotdeauna e un obiect, o fiinţă pământească, în atingere cu sacrul, care e suprapământesc, îşi schimbă natura, se sacralizează dar, în constituţia sa fizică rămâne ceea ce era înainte: obiect, fiinţă, etc. Astfel, el participă la mişcarea sacrului, fiind antrenat de acesta şi de aceea Eliade numeşte această dialectică a sacrului şi profanului. În fond, el vorbeşte despre sacrul „mediator” între realitatea absolută şi fiinţa umană, aşa cum în creştinism Iisus Hristos mediază între Dumnezeu şi om.

Această dialectică a sacrului şi profanului care a început în illo tempore îi dovedeşte lui Eliade că omul are o origine sacră, că el a fost sacralizat cândva şi de aceea nu trebuie să uite acest lucru şi mai ales să nu piardă această dimensiune, să se păstreze permanent în legătură cu ea. Este ceea ce a demonstrat că face omul arhaic: aceasta era şi se străduia să fie mereu în contact cu sacrul, de aceea povestea prin mit arhetipul (modelul exemplar, revelat, sacru) şi-l reactualiza prin rit, repetându-l astfel la nesfârşit pentru ca nu cumva să-l uite sau să-l piardă. Astfel că omul arhaic era permanent regenerat şi niciodată epuizat.

Dar, avertizează Eliade, ca să sesizezi acest „act paradoxal” de încorporare, iruperea sacrului în lume, manifestarea lui, şi să te păstrezi în universul lui, trebuie să fii într-un anumit fel şi anume „religios”. De altfel, acesta este chiar sensul vieţii omului: să primească sacrul, să-l manifeste pentru ca mai apoi să devină una cu el. De aceea spune Eliade indirect, că omul este un stadiu în istoria conştiinţei. A fi una cu sacrul înseamnă, de fapt, a avea cel mai înalt grad de conştiinţă, conştiinţa însăşi a sacrului. Şi Sacrul aşteaptă răbdător ca omul să se trezească, să ia cunoştinţă de El. Heidegger a formulat admirabil această idee în afirmaţia: „omul s-a născut prea târziu pentru Zei şi prea devreme pentru Fiinţă!” De aceea, istoria omenirii nu este altceva, în concepţia lui Eliade decât istoria conştiinţei de sine a omului.

Omul actual, care trebuie să fie un homo religiosus, se află în stadiul manifestării sacrului. El l-a depăşit pe cel arhaic, primitor de sacru şi se îndreaptă spre omul total, universal, impropriu numit „om”, pentru că el trebuie să devină una cu sacrul şi atunci îşi transcende condiţia umană. Omul, spune Eliade, este, din fericire, condamnat la transcendenţă şi de transcendenţă nu poate scăpa.

În această lumină, situaţia omului modern, profan, areligios este cu adevărat tragică, aşa cum, de fapt, o resimte şi el. Existenţa lui se desfăşoară, pe de o parte, sub semnul marilor nelinişti, întrebări, temeri, nesiguranţe, el se simte abandonat, aruncat în lume, condamnat la libertate şi, pe de altă parte, sub semnul unei nevoi imperioase de sens, de valoare. El simte că esenţa lui este alta, mai subtilă şi mai reală, ceea ce-l conduce pe Eliade la ideea că totuşi, în conştiinţa omului modern, sacrul este încă viu dar camuflat în profan, cu alte cuvinte omul îl are, căci îl simte, îl doreşte, dar nu-l manifestă ca atare. Şi în aceasta constă tragismul condiţiei sale, tragism ce îmbracă un dublu aspect, teoretic şi practic: pe de o parte, nu ştie că e sacru, şi pe de altă parte, dacă ştie, nu manifestă sacrul, nu se comportă ca atare.

Omul modern este deci, areligios în sensul că nu este un homo religiosus, dar în nici un caz nu este un om complet nereligios. Acesta de fapt nici nu există în planul transcendenţei, este un non-sens. De aceea Eliade este atât de optimist în privinţa sorţii omului. El ştie că omul deja aparţine sacrului, că trebuie să se contopească total cu sacrul, şi dacă n-a făcut-o încă, este pentru că istoria lui nu s-a încheiat.

Sintagma lui Malraux: „Secolul următor va fi unul religios sau nu va fi deloc” este numai pe jumătate adevărată căci în concepţia lui Eliade, secolul următor va fi cu siguranţă unul religios, şi aceasta pentru că acea chinuitoare nostalgie a originilor nu-i va da pace omului până când nu se va deschide spre Fiinţă, spre Sacru şi nu va deveni totuna cu acesta într-o liniştitoare coincidentia oppositorum. Dacă Goethe, în ultimele sale clipe, a strigat semnificativ: „Lumină, mai multă lumină!”, Eliade pare a transmite, prin opera sa, un mesaj asemănător: „Conştiinţă, mai multă conştiinţă de sine!”.

Dacă nu crezi în nimic, Eliade te convinge şi îţi demonstrează că eşti o fiinţă sacră, că vii dintr-o dimensiune sacră şi tot acolo trebuie să te întorci, dar nu „suflet” ci „spirit” adică entitate în cel mai înalt grad conştientă de sine.

Prin aceste idei, Eliade pare să fie mai mult un profet al vremurilor viitoare, aşa cum, de fapt a şi fost considerat. Astăzi e mai bine înţeles decât ieri, iar mâine va fi, cu siguranţă, mai bine înţeles decât azi. Multe lucruri poate că nici nu ni le-a spus şi nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru că nu ne-a găsit pregătiţi să ni le spună, aplicând semnificativ ceea ce Wittgenstein recomanda în Tratatul său: „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă!”. De aceea, ne e greu să vorbim noi, acum, despre ceea ce a tăcut el. Nu ne rămâne decât să le descoperim singuri, pornind de la cărţile sale care sunt o sinceră pledoarie pentru viaţă, pentru speranţă, pentru sacrificiu şi mântuire, adică pentru tot ceea ce este cu adevărat important pentru condiţia umană.

Un critic al lui Mircea Eliade spunea că nu banul este ceea ce ne lipseşte azi, ci faptul că nu avem niciun ideal pe care să-l urmărim şi pentru care să trăim. [Articol apărut în Lumină din Lumină, Nr.4, iulie]

Prof. Dr. Cristina Crişan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: