Publicat de: † Parohia Ortodoxă Română Centrul Vechi - Vulcan | Decembrie 16, 2010

† Lumină din Lumină • Nr.8 • Nov/Dec 2010

A apărut Lumină din Lumină, Nr.8, Noiembrie/Decembrie 2010, periodic editat de Parohia Ortodoxă Română Centrul Vechi – Vulcan, cu sprijinul Asociaţiei culturale Semn – Târgu Jiu. Descarcă PDF _lumina din lumina 08

Despre pocăinţă

„Dumnezeu este iubire (I Ioan 4,8)” şi din iubire a rânduit mântuirea omului după căderea în păcatul neascultării.

Dovada supremă a acestei iubiri este întruparea şi jertfa pe cruce a Fiului lui Dumnezeu „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” (Crez).

Iertarea păcatelor, de care are omul absolută nevoie pentru reînnoirea comuniunii cu Dumnezeu vine prin Hristos cel răstignit şi înviat. Deasemeni, desfiinţarea păcatului din fiinţa umană aflată în stare căzută nu se realizează decât prin Hristos, Dumnezeu întrupat, Care îşi începe activitatea pământească cu îndemnul la pocăinţă adresat tuturor oamenilor: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17; Marcu 1, 15). Atât Sfântul Ioan Botezătorul cât şi Mântuitorul Iisus Hristos este „Evanghelia pocăinţei şi a iertării păcatelor, fără de care nu putem împlini cu adevărat legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele”[1].

Singurul remediu împotriva păcatului, care rupe armonia omului cu Dumnezeu, este fără îndoială pocăinţa. Omul, prin glasul conştiinţei sale de care nu poate fugi căci face parte din însăşi fiinţa sa, simte greutatea păcatului şi vrea să o înlăture.

Cel care reuşeşte să-şi păstreze conştiinţa curată, acest glas pus de Dumnezeu în fiecare dintre noi, „simte o stare de siguranţă, de linişte şi mai ales de mulţumire. Într-adevăr un om cu conştiinţa curată este îndrăzneţ, de aceea se spune că sfinţii au îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, pe când cel cu conştiinţa încărcată se teme şi de umbra sa”[2].

Nu la fel stau lucrurie şi cu cel ce are conştiinţa încărcată de păcate, „urmările nerespectării sfaturilor conştiinţei sunt tragice, chiar şi în viaţa pământească, iar după despărţirea sufletului de trup ele sunt de-a dreptul dezastruoase întrucât în lumea de dincolo nu mai este posibilă pocăinţa şi iertarea păcatelor. Pentru a evita însă problemele de conştiinţă este bine să ascultăm de glasul ei, şi să ne împăcăm cu ea cât suntem în putere şi în integritatea facultăţilor mintale. La acest lucru ne îndeamnă Domnul Iisus Hristos zicând: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă”.(Matei 5,25).[3]

Absoluta necesitate a Pocăinţei sau Spovedaniei este dedusă din universalitatea păcatului „pentru că toţi greşim în multe chipuri” (Iacov 3,2) şi „dacă zicem că păcat nu avem ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.” (I Ioan 1, 8-9).

„Mai mult sau mai puţin toţi oamenii sun păcătoşi. Iisus Hristos este singura excepţie. Toţi păcătuim şi toţi trebuie să ne recunoaştem păcătoşenia, căci păcatul este universal şi are o realitate psihologică ce nu poate fi tăgăduită. […] Libertatea este independenţa faţă de patimi, faţă de pofte şi faţă de păcate. Este liber cine nu e stăpânit de nici un gând rău şi de nici un sentiment vinovat. Este liber cine are conştiinţa curată şi suflet nepătat. Cine face păcatul –  a zis Mântuitorul – este rob al păcatului (Ioan 8, 34). Mântuirea din robia păcatului înseamnă eliberare. Iată de ce spunem şi mărturisim într-o mulţime de rugăciuni că Iisus Hristos este eliberatorul şi Mântuitorul lumii şi al oamenilor. Pentru că El prin adevărul şi harul Său curăţitor şi sfinţitor ne face curaţi de păcate şi astfel liberi.”[4]

În momentul în care omul conştientizează starea de păcătoşenie în care se află, se naşte în sufletul său dorinţa de vindecare. Mustrările conştiinţei apasă greu pe sufletul uman, viaţa omului pare a nu mai avea nici un orizont, nici o scăpare, cei din jurul să pa incapabili să-l înţeleagă, totul devine cenuşiu, lumina nu mai este lumină, aerul pare insuportabil şi atunci, în această criză, se înalţă spre cer un strigăt de disperare ce aşteaptă ajutor.

Chiar dacă strigătul conştiinţei încărcată de păcate este pregant „adeseori omul contemporan se ruşinează să-şi divulge păcatele, sau socoteşte nedemn pentru el să facă acest act de umilire în faţa unui preot. Dar pe de o parte simte şi el nevoia să-şi descarce conştiinţa înaintea cuiva, iar pe de alta, îşi dă seama că preotul îi inspiră încredere deosebită prin marea lui responsabilitate faţă de Hristos şi prin smerenia cu care-l ascultă şi care-l face să nu se socotească mai bun decât penitentul.”[5]

Căinţa este primul pas în această direcţie, ea constând în părerea de rău pentru fapta rea şi hotărârea de a înlătura efectele ei dăunătoare.

Ea reprezintă o întoarcere a minţii împotriva păcatului în sensul că cel vinovat, reflectând la fapta cea rea, o priveşte cu regret şi deodată cu regretul se trezeşte şi hotărârea de a vieţui altfel. Impotriva „cancerului vieţii morale”, care este păcatul, căinţa este „leacul prin excelenţă, fiindcă ea, pe de o parte trezeşte dezgust, pentru monstruozitatea păcatului, iar pe de altă parte, scoate la iveală puteri proaspete pe care nici nu bănuiam că le mai avem”.[6]

Căinţa trebuie să ducă în chip firesc la mărturisire deoarece „o căinţă subiectivă, fără mărturisire, e o sfâşietoare luptă lăuntrică fără capăt, fără lumină, fără rod; nu e nici eliberare, nici victorie. Îţi dai seama de păcat, dar rămâi cu el înăuntru, cu chinul lui”.[7]

Sfântul Simeon Noul Teolog consideră că pocăinţa devine cu adevărat rodnică numai după ce am primit iertarea de la duhovnic „De la pocăinţă ne vine spălarea întinăciunii faptelor ruşinoase. După ea primim împărtăşirea de Duhul Sfânt. Dar nu în chip simplu, ci după credinţa, simţirea şi smerenia celor ce s-au pocăit din tot sufletul. Însă numai după iertarea deplină a păcatelor de mai înainte, primită de la părintele care ne-a luat asupra sa. De aceea bine este să ne pocăim în fiecare zi pentru porunca ce s-a dat. Căci îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 3, 2)” ne arată lucrarea aceasta ca fiind fără hotar.”[8]

Prin pocăinţă se trezeşte în om dorinţa de a aşeza în locul eului vechi, rob al păcatului un eu nou hotărât să-şi rânduiască viaţa în conformitate cu glasul interior al conştiinţei. „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, auzi glasul meu” (Psalmul 129, 1).

Pocăinţa este în primul rând cunoştinţa şi conştiinţa păcatelor noastre, a slăbiciunilor, a abaterilor de la porunca iubirii şi neascultării faţă de Hristos. „Este sinceritatea şi curajul de a recunoaşte că suntem păcătoşi.”[9]

Cel care se simte a nu fi păcătos, nu pentru că nu este, ci pentru că nu se gândeşte la asta, pentru că trece cu vederea păcatele cu siguranţă nu înţelege nici vina lui şi deci nici necesitatea căinţei şi mărturisirii păcatelor. „Cine nu-şi recunoaşte şi în faţa altuia păcatul şi nu-şi arată nemulţumirea în mod total din pricina lui, şi nu şi-l recunoaşte deplin şi nu se umileşte pe sine ca un om păcătos arătând voinţa de a se despărţi cu toată de el, hotărârea acela nimic nu a câştigat. Iar cine nu se umileşte în faţa altuia, ci numai în faţa sa proprie, nu se umileşte decât pe jumătate.”[10]

Căinţa începe printr-o nemulţumire totală faţă de relaţiile pe care le-am avut cu semenii, cu lucrurile sensibile, pe care adeseori le-am folosit într-un mod cu totul egoist, şi cu Dumnezeu. În acest caz pocăinţa se manifestă ca o convertire, ca o întoarcere a atenţiei de la lucrurile materiale spre cele spirituale, inteligibile, spre împărăţia lui Dumnezeu „din lăuntrul nostru (Luca 17, 21)”. Ea este o autocritică, o autojudecată. Atunci când faptele noastre, atât păcatele cât şi virtuţile sunt înveşmântate în căinţă, întrucât niciodată nu le săvârşim în mod deplin, căinţa se transformă în „drum spre iubire, stă în slujba iubirii, conduce la o iubire neîndestulătoare, la mai multă iubire.”[11]

Nimic nu scapă de sub ochiul critic al căinţei, ea este „o judecată totdeauna deasupra realizărilor şi actualizărilor noastre […] un transparent spre Dumnezeu, este acul cu care împunge Dumnezeu inima noastră neîncetat, este mâna Lui, care ne trage mereu mai sus”.[12] Ea este o necontenită nemulţumire cu orice stare în care ne aflăm şi o încredere statornică şi neclintită în posibilităţi uriaşe. „Căinţa exprimă gândul: „Poate fi mai bine”. Descurajarea, dimpotrivă, spune: „Asta e tot ce pot face. Mai bine nu pot”.[13]

Prin pocăinţă creştinul ajunge la conştientizarea propriei păcătoşenii, care, pentru Sfântul Isaac Sirul este mai importantă decât harisma învierii morţilor. Cel ce suspină un ceas este mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea sa, după cum cel ce şi-a văzut păcatele este mai bun decât cel ce a văzut îngeri. Conştientizarea păcătoşeniei este dovadă de autocunoaştere.

Gândul şi meditaţia permanentă la moarte, la judecata de după aceasta, la chinurile iadului dar şi la bucuria comuniunii şi a iubirii, sunt în acelaşi timp izvor al liniştirii, al adunării minţii din împrăştierea ei, sunt început al rugăciunii. Frica manifestată în faţa chinurilor veşnice este una naturală, este început al pocăinţei şi se deosebeşte de angoasa lumii. Ea este înlăturată din planul conştiinţei prin încrederea în milostivirea lui Dumnezeu revărsată spre oameni prin Taina Sfintei Spovedanii.

În raport cu Dumnezeu, căinţa îl aşează pe credincios pe drumul stării harice şi nevinovăţiei pe care o avea prin botez şi al reintrării în comuniune cu Dumnezeu. „Prin sinceră căinţă cu hotărâtă osândire de sine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, omul lăuntric se curăţă.”

Deschiderea faţă de Dumnezeu prin căinţă corespunde şi cu deschiderea faţă de aproapele pe care, prin păcat, l-am neglijat ca mădular al Trupului tainic al lui Hristos.

Faţă de noi înşine căinţa implică o schimbare profundă în atitudinea eului nostru însoţită întotdeauna de hotărârea neclintită de a nu mai păcătui. „Mergi, de acum să nu mai păcătuiesti” (Ioan 7, 8). Fără îndoială mărturisirea şi căinţa pentru păcatele săvârşite reprezintă o etapă psihologică dificilă pentru penitent. Această etapă „o probează fiecare atunci când trebuie să înfrunte această clipă care nu-i altceva decât un minim fragment din marea judecată finală, care la rândul ei, nu-i decât o spovedanie universală şi definitivă”.

Mărturisirea şi căinţa devin astfel, etape premergătoare obţinerii iertării şi dezlegării dată de preot sau episcop în numele lui Hristos.

Pr. Mănăsuc Zgîrcea


[1] Îndemnuri şu rugăciuni pentru Spovedanie şi Împărtăşanie…, p. 9

[2] Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Un pas spre Dumnezeu – Sfânta Mărturisire, în  „Teologie şi Viaţă”, I (LXVII) (1991), nr.1-3. p.74

[3] Ibidem, p. 75

[4] Pr. Ilarion Felea, Pocăinţa, Studiu de documentare teologică şi psihologică, teză de doctorat, Sibiu, 1939, p.75

[5] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stâniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, p. 89

[6] Pr. Ioan Bunea, Pocăinţa – îndatorire de căpetenie a creştinului, în „Mitropolia Olteniei”, 1962, nr. 3-4, p. 738

[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea, mijloc de creştere duhovnicească…, p. 174

[8] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 255 de capete teologice şi pactice, cap.46, în Filocalia…, vol.VI, p. 74

[9] Pr. Teodor M. Popescu, Despre pocăinţă, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980), nr. 5-6, p. 573

[10] Pr. Prof.Dr. Dumitru Stâniloae, Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor în Taina Mărturisirii, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, în Ortodoxia, XXXVIII (1986), nr. 3, p. 11

[11] Idem, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. I, Editura Deisis, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1993, p. 129

[12] Ibidem, p. 134

[13] Ibidem, p. 137

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: